e asa de cald ca…

sunt elu. si mi-e frig. al dracului de frig. da cand ma stiu nu puteam sa cred ca pot sa dardai. daca mai completez vreodata un sivii, la verbul care ma defineste o sa scriu “a dardai”.

am primit o leapsa. am tinut-o cam 3 luni ca mi-a fost tare drag de ea.

e asa de cald ca vara nu s-a mai putut suporta, si-a facut bagajul si-a plecat in tarile reci. din cate o cunosc a ales Islanda. acolo nu se poate pune la umbra dupa copaci si din cand in cand mai merge la un concert Sigur Ros. acum e atat de frig ca “e asa de cald…” vreau sa vina inapoi. puteti sa luati leapsa, sa-i puneti beteala si sa va impodobiti cu ea.

sms 19

uite si sms din Croatia. ultima seara de Dubrovnik. ultimele vapoare de pe terasa, ultimul gratar. la revenire detaliez. acum terminam un Merlot. noroc!

fineturi si greturi

mai tineti minte cand eram mici si aveam dileme? sau na, poate voi erati puri si nu aveati… io mi-ai adus aminte cand ceea ce-mi marca existenta era daca e mai misto sa ai lantic subtire sau gros. pur si simplu nu puteam sa debalansez argumentele in favoarea unuia. intr-un fel, ala subtire era “finut”, trebuia sa se vada greu pe sub guler, ca si cum modestia maximala era “eu nu am… bine, am, dar nu vreau sa se vada (blink-blink)”. pe de alta parte, alea groase erau mai masculine, senzatia de putere fizica si financiara iti dadea buna-dispozitie dimineata iar sex-simbolismul uitatului in oglinda cand ieseai din dus era suprem. in amanunt, stiu ca era si o mare batalie intre aur si argint. pfaaa, ce de probleme mai erau in lume…

apoi dilema s-a intins ca o molima. tineti minte cand cel mai trendy lucru era sa ai cel mai mic mobil din lume? tin minte si acum un anume tip de Motorola cu clapa, printre primele in care nu mai intra toata cartele ci numai sim-ul. ala a fost moartea Startac-ului, o senzatie de telefon care devenise cultura. apoi a fost T28-ul de la Ericsson, display verde, nebunie. acum in schimb, telefoanele trebuie sa fie mari. na, internet, youtube, facebook, concerte manelistice, toate trebuie sa se vada pe un display aproape cat cel al Sportului meu alb-negru de acum vreo 20 de ani. cu masinile, cu femeile, cu apartamentele, toate ne ridica acelasi tip de dilema: mare sau mica? fetelor, voi ce ziceti?:)))

ps: n-am purtat lantic in viata mea. am avut un cap de drac la gat in perioada in care purtam tricou negru dar era pe un siret de piele. nu aruncati cu oua in narator!

weekend star

am inceput weekendul spunand, asa, ca pentru mine ca “asta o sa fie un weekend pe care nici n-o sa-l simt ca fiind weekend”. si eram asa, umpic mofluz pe treaba asta, ca ma simteam obosit si a cam inceput si amr-ul pentru concediu si mai fusese si o zi plina de joi la BestFest cu Motorhezii si Moby. si cu toate astea vineri a fost chill asa, cu palarie galbena si cu mici si bere la Orbitali ca altceva n-am prea inteles din ziua aia. dar stai, a venit sambata. eeee, sambata am invatat lucruri. de iecsemplu am invatat ca Santana e Fucking Great! si ca 2 ore cu el sunt asa ca un orgasm multiplu dupa care nu te ia somnul. am mai invatat ca Jagermeister is best served chilled si ca in niciun caz nu trebuie combinat cu alte chestii care iti dau amorteala placuta la membre si filme cu pitici si pisici cu cap de tigru. mai adaugam la reteta nunta de duminica a lui “roooobul lui Dumnezeu Adriiiiian cu roooaba lui Dumnezeeeeu Madaliiina”, unde mi-am revazut una bucata coleg de generala Sorin caruia ii spuneam la masa ca, vazand lista de invitati de la intrare – Stanciu, Stroe… m-am simtit ca la catalog.

si da, a fost un weekend tare frumos. d-ala de tinut minte asa.

“good evening, Budapest”

cand te gandesti la o plecare pana la vecinii si prietenii nostri unguri, totul pare tzac-pac, o banalitate asea. daca te gandesti ca pleci si la un concert depeche, iti spui ca sigur timpul va zbura si ca nu se poate intampla nimic rau. de altfel, nimic mai adevarat. dar abia asa vezi care sunt uimitoarele diferente intre o granita rosu-sangele eroilor – galben-spicul graului – si albastru-cerul libertatii si una care ne duce in vestul salbatic al civilizatiei salbatice.
pe scurt, rezervare apartament, cumparare bilet concert (totul online) – 10 minute.
cumparare bilet cfr – agentia externe: 100 minute.
buuun.
drumul a fost pe noapte si deci usor obositor iar faptul ca trebuia sa ne pazim bilonghingsurile 13 ore parea o eternitate. dar nu. cu Civilization jucat pe hartie, cu un joc (un singur joc) de canasta care s-a terminat dezastruos pentru Diana si cu telefoanele incarcate cu muzici, Budapest Keleti (care cred ca inseamna generic “gara”) a fost primitoare dis de dimineata cu noi.

apoi a fost o intalnire din cele de genul “asa ceva nu se intampla” cu Octavian pe care cand sa il sun ca sa ii dau punct de intalnire se facea ca era fix in fata cafenelei din care il sunam. apoi a fost un concert Depeche Mode pe care era sa il vedem de pe niste locuri din care nu am fi vazut nimic dar pe care prin iscusinta, zambet si amabilitatea stewarzilor l-am vazut din tribuna VIP:) si-a plouat, si-a fost frumos, si-am intalnit multi romani, si ne-am bucurat cand am auzit “good evening, Budapest” caci de data asta eram acolo!

si-apoi am beut, si-am mai beut si cu Irina – o romanco-dorohoio-bruxeleza care tot iesea din sistem cu weed, crack, speed si ex si-am plecat inapoi pe soare, cu poze si 8000 de forinti pusi bine pentru revenire si din care 500 au fost tare buni la intoarcere pentru o fata Ema – care venea din Copenhaga-via Budapesta – via Arad – via Timisoara – ca sa ajunga acasa in Severin ca de fapt sa mearga in vacanta in Delta.

sms 18: a note to self

dintre toti *regii*, pe Michael l-am prins, cu muzica lui am copilarit, la concertele lui am fost.
azi Michael Jackson a murit.

noua mea jucarie

v-am zis ca mi-am luat masinaaaa???
ma rog, bine… masinuta. deci da, oficial am innebunit. dupa ea. am gasit-o pe un site si m-am gandit vreo 2-3 zile la ea dupa care am purces. sau cum ar zice americanu, am purchasit-o.
si e greu frate. e cu rodaj, cu metanol, cu aprindere, suruburi, bujii si tot felul de reglaje. dar pe de alte parte asa o sa devin eu barbat si cand o sa ma opreasca gagicile pe marginea soselei o sa ma pricep.
acum o sa ma “dau” (termen de specialitate) cuminte in parc dar sper ca in vreo luna-doua sa ne vedem pe un off-road track. trebuie sa-i gasesc un nume asa ca sugestiile sunt bine-venite. oficial o cheama Lightning Stadium, are 50 de cm si simt la degete ca e grea.
na, delectati-va cu o poza. sic!

adunatura de-un deceniu

pun postul asta la “rimembar the 90’s” ca exact asta a fost.

s-a intamplat duminica trecuta, pe 31 ale lui mai. desi incercarea organizarii e bine ascunsa in trecuturi, am pus totul la cale intr-o saptamana (asta asa, pentru doritori, sa stie cum sa-si faca timeline). am gasit o surprinzator de mare parte din colegi, si mai surprinzator a fost ca au venit. am rezervat un restaurant, am luat flori, vin (promotia ‘99 – hihi, ma si gandeam ca pentru multi ala a fost un an prost), sampanii si piscoturi si gata protocolul.

cu doua zile inainte ma uitam pe poza de la sfarsit si ma gandeam ce uratei eram:) daca so ’90s nu insemnau nimic cand eram in ei, acum mi-am dat seama de ce le zice asa. cu diriga m-am intalnit chiar in fata liceului, venea pe acelasi drum ca atunci cand ma feream de ea cu fumatul, doar ca acum ea era dupa 3 ani de pensie si eu dupa 13 de fumat. ba chiar ne-a zis ca o incearca mici emotii sa puna mana pe un catalog dupa 3 ani. am intrat in curte si apoi am urcat pe scarile din cladirea veche fara mari emotii dar cu sentimentul turistului care viziteaza un muzeu, cu camera in mana si cu puternica impresie ca a mai fost pe-acolo la un moment dat. a, e vorba de liceul Spiru Haret. apoi, ca niste micute ovine, ne-am luat locurile in banca exact acolo unde stateam acum 10 ani. cu exceptia bancilor si a unei icoane care atarna deasupra usii de la clasa, nu se schimbase nimic. m-am uitat sa vad daca mai sunt trecuti anii de domnie ai lui Vlad Tepes pe mansonul de la calorifer (o metoda unica de copiat!) dar nu mai erau. probabil il vopsisera intre timp.

ne-am strans in vreo ora, timp in care diriga s-a tot uitat pe poze de la nuntile fetelor iar noi am mai dat ture prin curte sa fumam “la liber”. colegii nu mi s-au parut schimbati cu exceptia unor verighete si a unor burtici in care fetite sau baietei asteptau cuminti sa faca liceul peste 14 ani. am avut intr-un final 5 profesori care au venit, ne-au strigat la catalog si s-au interesat de viata noastra. a, pe diriga am rugat-o cu totii sa isi bage rama de la ochelari intre dinti in timp ce rasfoieste catalogul; un tic pe care l-am tot pomenit in anii aia si la care s-a conformat razand. 

la mine a fost cam asa:

- Stanciu Traian… Traieniiicaaa, ce faci tu?

la sfarsit ne-am ras cu totii de notele si absentele din dreptul fiecaruia din catalog. apoi am fost apoi sa chefuim dar am fost cuminti, prea cuminti, ca si cum era un lucru obisnuit, o masa pe care o luam regulat impreuna intr-un interval de timp foarte scurt. am facut poze si ne-am promis reciproc ca o sa ne vedem mai des. da, la genul asta de evenimente, asa se face.

am ramas cu o impresie placuta fiind unul dintre cei care au ajutat la organizare; pentru ca a fost un eveniment care trebuia facut. am ramas cu o impresie neclara cum ca pe unii dintre colegii mei (foarte putini ce-i drept) nu i-am cunoscut mai deloc si nici n-o sa ajung sa-i cunosc. si mi-am dat seama ca, in mare, “gastile” (in sensul bun al cuvantului) raman gasti si dupa 10 ani. a noastra a fost aia care a inchis restaurantul.

azi: fotbal

ma uit si eu neputincios la ceea ce ar trebui sa fie un fenomen. o nebunie manata de iubirea pentru culori, un fanatism cauzat de istorie si jucatori emblematici, o iubire pe care unii zic ca e singura pe care n-o inseli.

bullshit.

sunt ce-i drept fidel echipei care in acest moment e pe locul 7. nu-mi aduc aminte sa fi strigat pentru alta iar faptul ca la 8 ani am primit un caiet (corespondentul unui blog/site – pentru new age) in care un elev de-al Gicului insemna toate meciurile/schimbarile/golurile/cartonasele/etc + taia orice articol de ziar in care se regasea echipa, m-a cucerit. toate astea la un loc cu o perioada in care “gloria” era in curtea ei, trofeele tot veneau, jucatorii driblau iar copiii din spatele blocului isi scriau cu pixul pe spatele tricoului “nume de legenda”.

astazi sunt dezgustat (cred ca asta-i termenul) de banii care se castiga/invart in acest sport, ma simt inselat cand ma uit la un meci si, mai rau, incep sa ma uit la un meci stiind ca voi fi inselat. patronii devin antrenori, interesele la cumparare/vanzare de jucatori se reflecta in teren si nu in strategia financiara iar antrenorii sunt un fel de ciorapi – singura pretentie sa fie ciorapi in culorile clubului. suporterii se bat prea des ca eu sa ma mai gandesc sa ma duc pe stadion, fac echipa pe unele siteuri si apoi se supara ca n-au fost ascultati, deseneaza bannere jignitoare si le sparg masinile jucatorilor care au dat in bara si nu in gol.

cu toate astea, jucatorii au gagici frumoase, masini luxoase si contracte beton. li se rupe. plus ca mai nou e un trend sa zica “trebuie sa ne gandim la viitorul nostru si sa nu mai alegem cu inima”. si uite asa, pe noi cei care nu intelegem prin fotbal “huuuooo”, “muie dinamooo”, batai si betii prin cluburi ne-ati cam pierdut pe drum.

implinirea neimplinita

ieri a fost o zi. acea zi care iti intareste sentimentul ca there will be a time cand ti se va intampla ceva memorabil. ieri a fost o zi care mie mi-a lasat un sentiment de implinire neimplinita. desi blogul pentru mine e o unealta pentru posterioritate si pentru mine personal – ca nu cumva sa uit astfel de momente (sau ca sa le localizez mai bine in timp si context), nu voi detalia de data asta “pe concret” discutia de ieri. not yet. cert e ca spre seara m-am intalnit la “un suc” (caci asa i-a ramas numele) cu niste oameni pe care ii cunosc mai mult sau mai putin, dar cu care am lucrat de un timp, am lucrat bine si ale caror pregatiri/intentii si capacitati sunt sigur ca sunt printre cele mai bune. unde mai pui ca vin din acea zona sociala care pe mine ma gadila cel mai mult.

acesti oameni mi-au facut o propunere mai mult decat onoranta. o propunere care ma obliga (nu fata de ei ci fata de oameni, asa, in general), care ma solicita si care ma responsabilizeaza nemaipomenit. o propunere care inseamna o functie (inalta) in stat. implinirea vine de aici. de la faptul ca din multi alti oameni pregatiti, toti s-au gandit si au decis sa ma propuna pe mine. ca poate nu ma asteptam ca in aceasta zona sa am prieteni, oameni extraordinari (si stiti ca io-s egoist la cuvinte mari) care sa ma sustina asa cum m-am simtit sustinut ieri. neimplinirea vine din faptul ca acesta functie presupune niste concesii, niste departari fata de altceva, ceva care mie imi place foarte mult, poate cel mai mult.

am un precedent legat de job-ul pe care l-am refuzat la Bruxelles. dar cum le-am promis, ma voi gandi apasat la decizia mea. multumesc!

when in Rome…

cum incep lucrurile sa se miste asa intr-o viteza superioara celei in care activez io, nu-nteleg. de fapt, nici nu imi bat capul sa inteleg. cel mai probabil ma gandesc ca fiecare isi urmeaza un traseu mai mult sau mai putin influentat de soarta si instinct. dar din ciclul “am trait s-o  vad si p-asta”, in weekendul trecut mi-am maritat o “fosta”. zic “mi-am” pentru ca nu stiu de ce dar am avut un puternic sentiment ca pe langa meseni, nuntasi sau cum se numesc ei, era acolo un grup de presiune in care m-am simtit tare implicat.

contextul era urmatorul: Melody ca si locatie, fuste scurte si vaporoase pe damele tinere si rochii cu paiete pentru cele cu gleznele mai trainice, domni la costum, un ansamblu orchestral de muzica si voie-buna din care s-a remarcat un MC care stia cu vocea, clarinetul si mandolina, cei doi miri frumosi si noi. noi insemnand sora (frumoasa bruneta Ana cu al ei Cedric frantuz si alura de Robbie Williams, fratele Leo cu a lui vietnameza frumoasa si excelent-dansatoare-de-muzica-folclorica-dobrogeana), parintii Andrei (za braid) et moi. ca-cam-asa s-au petrecut si discutiile, in stanga in engleza si in dreapta intr-o franceza aproximativa.

si-a fost bine. am dansat, am chiuit, am pus tara (tarile mai precis) la cale, am pupat mireasea parinteste pe frunte si m-am bucurat pentru ei incercand sa acord cat mai putina importanta unui sentiment de nostalgie. dar cum bine a zis tanara vietnameza: “…. act like in Rome”.

retrospectiva in retrovizor

deunazi (ma tot gandeam la un post in care sa emfazez cuvantul asta – de parca pe emfazez nu l-as fi asteptat de mult:) vorbeam cu Dana despre cat de misto e sa te vezi cu prieteni vechi cu care nu vorbesti asa des si sa le faci (de fapt sa iti faci) o retrospectiva a momentelor importante din viata.

adica:

- si, ce-ai mai facut?

- aa, pai stai sa vezi……..

simt nevoia de o “criza sociala/umana”. adica, asta economica e un semn bun ca societatea noastra mai functioneaza si da un feedback la ceea ce i se intampla. dar mi-ar placea sa vad una in care sa cada totul. sa ne reintoarcem asa la roata si la olarit. o “criza” in care sa tipam fiecare ca mai repede nu inseamna mai bine pentru noi. ca normal ar fi sa nu mai albim la 28, sa nu mergem buimaci la 7am la sala stiind ca alta solutie de intretinere corporala nu avem vs statul 12 ore in scaun la birou, sa nu mai uitam o saptamana sa sunam pe cineva care ne-a cautat acum juma de ora dar nu i-am putut raspunde ca eram intr-o intalnire. sa nu mai fie firesc sa ne pierdem agoniseala de-o viata din cauza unei erori de calculator, sa nu ne umplem capul de shortcut-uri ca sa ne optimizam viata, sa nu mai avem noaptea cosmare ca ne preseaza seful ca “la prima ora trebuie sa fie gata” si, desi cliseu, sa nu mai muncim acum pe bani ca sa-i dam mai tarziu pe spital.

(paranteza – silent strike imi zice in casti ca “life is wrapped in a dream”)

cred inca in posibilitatea de a ne mai trai/simti/pune mana pe momentele din viata noastra. cred ca am ajuns la o limita in care nu se poate mai repede fara niste consecinte prea grave. inteleg conceptul de evolutie dar simt ca parca prea suntem ca niste alergatori de cursa lunga care se apropie de finish si dau totul din ei ca sa treaca linia. tineti minte fraza asta! dar de ce sa ne grabim sa trecem linia? ce e linia?

… in alta ordine de idei, cati si cat de des se gandesc: “azi a fost 30 aprilie 2009, o zi care a trecut si cu care n-o sa ma mai intalnesc”?

neobisnuinta obisnuinta

cred totusi ca nu sunt in plin proces de plafonare.

dar.

simt ca trebuie sa ma obisnuiesc cu niste lucruri ca sa pot sa reincep sa le analizez obiectiv. bariera cea mai mare in demersul meu e frica de a nu le lua ca atare. mi se pare acum tot mai mult ca oamenii renunta tot mai usor la o jucarie. dar poate ca si asta e o realitate cu care trebuie sa ma obisnuiesc. frica cu care tratam eventualitatea implicarii timpului sau a emotiei intr-un proces compromite din start potentialele beneficii ale rezultatului procesului. am impresia ca abia acum ne dau si noua dintii de lapte ai societatii de consum.

deci. trebuie sa ma obisnuiesc cu ideea ca Bucurestiul nu e un oras turistic. ca pentru asta nu am de ce sa-i cer curatenie, terase boeme, asfalt decent cu acces pt handicapati, sa nu mai existe betoniere pe sosea si copii goi care imping roabe si colecteaza fier vechi, caini vagabonzi si autobuze irespirabile.

trebuie sa ma obisnuiesc ca e de preferat sa nu stim decat sa stim, desi declarativ e invers. ca nu ne intereseaza dar cand aflam ne tulbura, ne revolta. ca “parca era mai bine inainte”, cand macar dracu’ nu stiam ca se leaga copiii cu lanturile de pat si ca mai toti securistii au o vila la munte si una la mare.

trebuie sa ma obisnuiesc ca suntem invatati nu ca ne educam. ca la noi bunul exemplu nu e urmat, noi reactionam doar la trasul de maneca si la urlatul in gura mare. si pentru ca limita e atat de puternica, reactionam cu amenintari sau direct cu pumn. in masa, in piept, in gura.

sa ma obisnuiesc ca nu e “responsabilitate”, e “interes”. singurul contraexemplu aici e in cazul parinte-copil, dar si acolo… ca nu stam in tara pentru ca suntem buni romani ci pentru ca ne e greu fara parinti sau prieteni. ca nu facem CSR ci PR. ca nu facem voluntariat ci buletts la cv.

mda. mai sunt ele si altele. dar ma obisnuiesc cu ideea.

parerea mea.

promiteam intr-un post anterior ca o sa ma mai iau si eu eu umpic de lume. dar cum nu prea imi place sa-mi scriu impresiile “la cald”, iata-ma acum, in ziua nebuniei din Moldova, ca revin cu pareri.

pe scurt, e vorba de emisiunile de “analiza politica si divertisment” ale Antena 3. incerc, asa cum am fost invatat din primii ani de facultate, sa urmaresc in mod cat mai echitabil dpdv al timpului dedicat acestei activitati, emisiunile informative ale principalelor televiziuni romanesti. inteleg in acelasi timp ca intr-un stat de drept, cu precadere democratic [:)], optiunile si interesele politice ale directorilor acestor institutii si ale grupurilor de presiune din jurul lor pot sa nu coincida cu ale mele. de altfel destul de logic, acolo unde exista o optiune de dreapta trebuie sa apara una de stanga; si vice-versa.  ce nu inteleg este unde se produce legatura intre greata provocata de extremism si apropierea (in special a) tinerilor fata de punctele de vedere ale invitatilor din emisiunile informative Antena 3.

de ce consider eu ca exista aceasta legatura? ei bine, consider ca frecventa cu care aceste emisiuni au un rol defaimator, anti, emfatic, si toate astea orientate uni-directional, este una de extrema. comparativ cu Realitatea TV (concurentul direct si “portavocea” prezidentiala – asa cum este prezentata de catre trustul lui Voiculescu), A3 nu mi-a dat in niciun moment impresia (macar) ca este obiectiva atunci cand e vorba de Basescu. ba mai mult, loveste in toti cei despre care se stie ca i-ar fi apropiati, in unele cazuri, intr-un mod de-a dreptul jenant.

ma gandesc ca poate tinerii de azi s-au “inasprit” ca Fat-Frumos (intr-un an cat altii-n sapte) si au ajuns sa fie acei “parinti” pe care in perioada adolescentina nu ii intelegeau? poate ca viteza, stresul, greutatile financiare, alienarea sociala au pus considerabil umarul la un comportament de turma, in care cel care le aclama cat mai santieristic optiunile, ajunge un ‘telectual de incredere care merita sa fie citat in platforme sociale si jurnalism blogosferic? sau poate ca doar sa spui “nu” e mai usor?

dar cum poate acest “nu” de o maniera caterincala sa devina in “mediul urban, post/universitar, 18-35 de ani” un asemenea succes, mi se pare ingrijorator. cum mai pot fi credibile niste personalitati, precum profesorii universitari (invitati cu statut permanent) daca ajung sa-si jigneasca colegii de breasla doar pentru ca sunt de cealalta parte a barierei politice? asta mi se pare alarmant. acei profesori se duc in salile de clasa, in fata unor studenti, asa, ca mine (caci pe Bogdan Teodorescu l-am avut si eu profesor, intamplator la materia numita “teoria manipularii”) si vor sa aibe statut de catedra dupa ce cu o seara inainte l-am vazut porcaindu-se cu un interlocutor din guvern doar pentru ca el “are dreptul sa critice pentru ca isi plateste taxele si voteaza”. pai si studentii dvs au fix acelasi drept, dar atunci brusc deveniti profesor si deci intangibil. cand e corect? este “intelectualiceste” sa mi se spuna “nu-ti place, schimba canalul” de catre un profesor la comunicare? sau de catre un om care se lauda cu varf de audienta pe segmentul sau orar, deci lider de opinie?

nu vreau sa fiu partinitor ci doar critic. caut solutii nu caterincarea problemelor. caut o firma de constructii nu pene asezate pe cur si zbenguite in Piata Victoriei. atat.

sms 17

ce chestie, a aparut twitter!

…si totusi exista!

am avut un weekend val-vartej, incheiat apoteotic in seara de luni cu frumosul 23 al frumoasei. duminica am avut zi de sunat prieteni si de stat la taclale si mi-a priit. fara vreo nevoie, fara sa stabilim intalniri, doar asa, un telefon lung, ca pe vremea cand vorbeam pe fix. apoi am fost chemat la o masa de peste in necunostinta de cauza si de comunitate. si m-am asezat timid intr-un colt si ca sa tin minte m-am si murdarit in cot. si n-au avut inghetata si m-am luptat cu o placinta de mere, timp in care inteleg ca am facut impresie viitorului. am intalnit oameni care din cauza prejudecatilor nu mai credeam ca exista. oameni directi, oameni pe care puteai sa-i apuci. nu nominalizez pentru ca m-am laudat degeaba ca ii tin minte pe nume pe toti. m-oi fi emotionat, ca n-am reusit. da, bloggeri. a fost o schimbare de perspectiva foarte benefica pentru mine, am iesit dintr-o cutie si am vazut lumea. sper ca o sa-i revad pentru ca stiu ca mai am de scris despre ei. apoi, la petrecerea rosie, am vazut ca atunci cand lumea e aproape se vorbeste adevarat. si ca se poate sa ramana numai ce e bun. prezenta prietenilor te ajuta sa filtrezi. si sa ramai activ la cap. deci, se poate!

azi: politica

dap, e curva. dar noi suntem niste viciati, si chiar daca nu mergem la curve, ne dam cu parerea. la fel si cu subiectul in cauza. ca “tot romanul se pricepe la fotbal si politica” nush daca e vreun proverb dar e fals. fotbal nu mai avem de vreo 15 ani (si-atunci creca a fost o exceptie) iar la politica… avand in vedere cat injuram de 20 de ani, inteleg ca totusi nu ne pricepem.

tarisoara noastra ar trebui sa fie cunoscuta (macar conform media) drept tara aliantelor imposibile. a fost pdsr+punr, psdr+prm, psd+pc, pd(l)+pnl, din fsn s-a facut psd si pd, acum ne guverneaza psd+pdl si daca pnl vrea la guvernare, exclude varianta pdl, deci va fi pnl+psd. nu mai zic de udmr ca nici acum nu mi-e clar cu cine sunt prieteni; poate cu o raul, o ramul, o brad frumos (stiti ca in limba romana, se spune un brad frumos). nu stiu ce inseamna dar cred ca se potriveste expresia aia matematica cu n luate de cate k.

migratia politicienilor este iarasi destul de definitorie pentru poporul roman. “convingerile” celor care au intrat in politica au fost “razgandite” ba de guvernare, ba de afaceri, ba de compromiteri, si nu in ultimul rand, de “doctrina”. desi, oare cati cetateni-alegatori or fi citit un statut de la vreun partid d-asta, important, asa?

au plecat png si prm. au plecat pa, un lucru destul de sanatos si oarecum previzibil. extremistii au un varf si apoi se ineaca. sper sa nu fie neam cu pasarea phoenix. mai ales ca in timp de criza cica ni se scoala asa niste sentimente de masochisti si avem nevoie sa fim sclavi.

acum avem pe micutul titulescu si iubita daciana (care parca e nume de competitie ceausista), pe fotomodeala-fata-lu-tata-leantza si alti tineri cu trecut necomunist si cu pretentii de functii in stat sau comunitate. daca ar fi totusi dupa mine, io i-as sustine pe toti. macar am fost colegi de generatie si poate ei au avut banane pe sifonier cand erau mici si nu le e la fel de foame cum le e astora batrani.

…si acum o sa trag aer in piept si o sa mai scriu un post despre lupta pentru presedintie si moguli dar dupa ce ma duc sa fac un pipilica pe subiect.

in labeling we trust!

pana acum 1-2 ani, toata lumea se ferea de etichete, tineam traininguri pe tema asta, incurajam lumea sa “label jars not people“. in banii astia toleram totusi numerele matricole de pe uniformele copiilor. ei bine, lumea evolueaza si ne ia prin surprindere. azi/tudei/ojurdiui (pentru cititorii mei de peste granita), lumea se grabeste care mai de care sa-si puna cat mai multe astfel de insemne – se auto-leibaluieste adicatelea. caci vad, atat pe micul ecran (care in lumea lcd-urilor, plasmelor si proiectoarelor ar trebui sa se reevalueze) cat si onlain, tot mai multa lume dupe cum urmeaza:

“sustin copacul de hartie”, “din aceasta masina nu se arunca gunoi pe strada”, “sunt verde”, “noi vorbim romaneste”, “pastrez romania curata”, “adopta un caine”, “sustine gayfest” [;))], “fight racism” etc.

eee, e misto cand web-bannerul sau colantul zice de bine de tine, asa-i? e cool sa te asociezi cu tot felul de campanii mai mult sau mai putin tampite! pai ce, ti-ai fi pus vreo eticheta gen “sunt handicapat”? nici chiar daca erai? of.

deci iar n-am inteles nimic. decat poate ca e umpic de ipocrizie in toata treaba asta. umpic. sa nu ne zica lumea “blonda la volan”, sa nu ne arate cu degetu’ “ia uite tiganii aia…”, dar sa ne facem tricou cu “save willie” si cu “gay friendly” si insigna cu “rock forever – disco never”. asa o sa ne simtim mult mai apreciati. de noi insine.

sper doar ca nu urmeaza mesaje de tipul “sunt dintre cei care au 1.78″, “sustin fecioarele nascute in ‘80″ sau “ma pastrez la șaij’ dă kile”.

traiu: the artist

sunt sigur ca asta a fost razbunare. unde mai pui ca dupa ce ca o domnisoara spunea “nu-mi mai dati lepse, nu-mi mai daaaati”, acum ce sa vezi, ma mai pune si la fotoșopeală. deci asta-i de la Cougar:

Go to Wikipedia. Hit “random” or click here. The first random Wikipedia article you get is the name of your band.

Go to “Random quotations” or click here. The last four or five words of the very last quote of the page is the title of your first album.

Go to Flickr and click on “explore the last seven days” or click here. The third picture, no matter what it is, will be your album cover.
Use Photoshop or similar to put it all together.

eu se pare ca am o trupa care se numeste dupa o statie de metrou din Berlin:)

 

se duce la popandela ca ei ii place cu pozele si cu desenatul.

mi-ar sta bine…

… in rol de vedeta. imi place sa am public.

daca as fi supertraiu

… nu ca nu sunt… dar daca as mai avea si superputeri dupa cum am fost provocat spre un exercitiu de imaginatie de catre popandela, s-ar intampla cam asa:

ma trezesc io asa dimineata. ma duc la bae. ma uit in oglinda si ce vad? un tip chipes, grizonat, cu o palarie de cowboy pe cap. ati vazut Quantum Leap? e, cam asa. si ma bag io in vietile unora, si rezolv chestii imposibile, si fac acte nobile si nu posa mor. si cand ma plictisesc, ma uit din nou in oglinda (imi tin una in buzunar, asa, de siguranta) si redevin eu.

and it “like” goes to Andreea.

poker face

deci, acum e intre noi doi. eu ma plictisesc si tu te prefaci ca esti multitasking. incerc sa nu adorm uitandu-ma la o casuta in care scrie “copying 4.314 items (31.0 GB)”. imi dau seama ca tragi de timp, pentru tine postul asta e ca o ultima tigara. il termin, tu copiezi, te formatez. ar trebui sa te bucuri. n-o sa te mai incingi, n-o sa mai dai “not responding”, ba chiar o sa fiu baiat bun si-o sa-ti pun Office 2007 ca sa nu-ti mai bati capul cu docx-uri.

pe de alta parte, am incercat orice. ma uit la time elapsing-ul ala si nu inteleg nimic. ba 15 min, ba 1h si 08. incerc sa ma uit printre gene poate te mai razgandesti. nu tine. ma fac ca-mi schimb privirea si trag cu coltul ochiului, poate asa o sa-ti spui macar tie adevarul. nada. de fapt, realitatea e una dureroasa. degeaba ne strambam cand ne scapa cate o gafa la telefon, degeaba strangem din dinti cand calcam pe parchet sau cand deschidem usa. nimic nu se va schimba. viitorul scartaie. 12 minutes and 35 seconds remaining. ma uit fix in ochii tai: ai belit-o!

pa.tagonia

eeei, ia te uita, te-ai mai implinit cat am lipsit!

pe scurt, sa-ti povestesc ca sunt putin obosita, in Patagonia a fost minunat! dupa ce ca nu eram sigura daca nu cumva asta e un taram de poveste asa, imediat ce am ajuns m-am cuibarit repejor intr-un pat-patagonez si mi-am inceput activitatea. ce, stiai, nu? am fost aleasa educatoare pentru un centru de intrajutorare si respect reciproc care se numea “it’s curios what you think about me”. fooooarte dragut. numai oameni alesi pe spranceana si pe mustata, ca patagonezii sunt spilcuiti nevoie mare. cum stateau ei de vorba acolo la centru despre vrute si nevrute, astia mici turbiloneau printre ei. ca in avion Danut a primit un avion de jucarie de la o stewardesa care l-a indragit asa mult ca i-a facut toate poftele. Vladut a vomitat umpic pe un nene in costum dar nenea a fost amabil si l-a iertat, ba mai mult, l-a invatat sa zica ma-chiu-pi-chiu pe silabe.

nu prea mi-a placut mancarea in schimb. patagonezii sunt innebuniti dupa patlagele si mere ioc! noroc ca mi-am luat de acasa  ardei iuti pe care i-am pretuit nespus. intru umpic in sertar la somn si mergem mai pe seara sa ne dam pe ghetus.

te pup, elu.

oracol la 28 de anisori

domnul tranda de la Cluj a trecut prin experienta acelei perioade din luna si m-a nominalizat la nota 20 pentru aceasta leapsa.

1. sunt (de zodie cica e vorba): fecioara si-mi pare bine. da bine cand le spun gagicilor, mi se potriveste dar nu sunt doctor si as fi vrut sa fiu daca n-as fi fost.

2. as vrea: sa fac inconjurul lumii, sa am o casa pentru petreceri, sa nu ma opresc din a-mi face noi prieteni, sa voluntariez in Africa, sa se dovedeasca existenta alienilor si sa-l dublez pe Bruce intr-un film.

3. pastrez: scrisori de amor, carti postale, bilete de la concerte, carti de vizita, amintiri, pixuri de la hotelurile in care am stat.

4. mi-as dori: (ca tot e oracol) idem 2 + o cafenea sau un bar, un Longines (anume) si un Cadillac Eldorado.

5. nu imi place: iarna, frigul, praful, grapefruitul, mararul, cafeaua neagra.

6. ma tem de: moarte prin asfixiere.

7. aud: da, multumesc.

8. imi pare rau: arareori si pentru altii.

9. imi plac: ceasurile, soldateii de plumb, brichetele Zippo, tatuajele, stencilurile, jocurile de strategie.

10. nu sunt: p-acasa, neatent, homofob, bun la matematica, posesor de punctul 4.

11. cant: foarte prost dar am melodia mea, ciumpapîrlică.

12. niciodata: say “niciodata”.

13. rar: imi aduc aminte regula de 3 simpla sau care e numitorul dintr-o fractie, imi mai port cerceii, dorm cat vreau, citesc o carte.

14. plang: ma plang dar nu plang.

15. sunt confuz: nu am intotdeauna cel mai bun simt al orientarii in spatiu. se pune?

16. am nevoie: de spatiu, de prieteni, de calatorii, de tigari, de bafta.

17. ar trebui: sa ma mut.

18. as putea: da, asa cred.

 

dam mai departe la Cougar (pentru ca am ras impreuna despre leapsa asta), la Dana ca nush daca daca a facut vreo leapsa pe blog si la Miruna ca sa ne arate inca o data ca blondele posa gandeasca si ca in clasa a 6a.

avem o grija. si ne fute rau.

din mai vechile mele preocupari legate de folclorul national, astazi deschidem topicul “sa moara si capra vecinului”.

nu ne merge bine. criza-i criza, ratele la banci nu se mai termina, salariu-i mic si faci si 2 ore pana la birou. sa fim anti zic. anti-manele, anti-pitipoance, anti-BaNbu, anti-hi5, anti-chiusapte, anti-Mamaia, anti-Vama Veche. ambalam frumos si denumim pachetul “lupta impotriva degradarii culturii si bunului-simt national”. in fond si la urma-urmei, creca si de futut ne futem doar declarativ. “papuse, esti buna, vrei sa ne-o tragem?” …si pleci acasa cu mana plina (ca sa zic asa).

ma intreb ce e cu deranjul asta, de unde vine el? ca presupun ca prea din adancuri nu, altfel faceam dracu’ ceva. luam o bordura si dadeam in geamul clubului de fite, puneam poze cu Patapievici si Declaratii de Independenta pe sociale, rupeam oglinzi de gipane pe trotuar… dar nu. noi facem misto. un misto apasat, indignat, frivol. moare eroul, noi luam steagul, il ducem mai departe si daca vine presa le spunem ca vrem doar sa facem eroul de rusine. calcam in cacat si ne stergem de treapta de la troleu. dar nu suntem noi de vina. si cum am putea fi cand stim cu certitudine ca sunt altii mai prejos.

tara bunului exemplu isi va deschide portile catre un viitor luminos atunci cand pe noi n-o sa ne mai futa grija. sau daca asta chiar ne doare, sa facem mai mult decat semnat de petitii. hai sa ne vedem de drum, sa facem bine ceea ce facem, chiar daca asta inseamna ca deschidem Bamboo 2 la Cluj. Il doare pe Eminescu fix in sifilis de asta.