Posts Tagged ‘ romania ’

poporul roman, KO in repriza a 5a

a mai picat un mit. ieri noapte, lucian bute a luat bataie si a fost facut ko in a 5a runda.

ieri si azi, internautii si presarii isi dau palme, se stropesc cu apa rece, nu pot sa creada ce s-a intamplat.  care mai de care isi afirma sustinerea marelui campion, acum, la greu, cum zice si in juramantul de cununie. de fapt, fetele, privirile oamenilor astora arata leit cu cea a lui bute dupa seriile alea de pumni. suntem nauciti.

si asta dintr-un motiv simplu, zic. vrem si noi sa fim buni la ceva. buni asaaaa, gen imbatabili. sa avem si noi din nou un vlad tepes ceva, sa le fie la straini frica atunci cand apare asta in film.

echipa nationala de fotbal n-am avut niciodata. a fost „generatia de aur” (ca s-au vopsit in cap) care ne-a mai adus asa, ceva bucurii, a mers cat de cat dar sa iesi in strada ca ai ajuns in optimi nu e cine stie ce sarbatoare. steaua nu mai stie fotbal de cam… 26 de ani. aoleu cu cine tin. fetele de la oltchim arata ca nu-s nici ele perfecte iar de echipa de gimnastica ne impiedicam doar daca are pictorial in playboy.

asa ca aveam nevoie de bute. 30 de victorii, tata! asta facea orice roman fericit. boxa bute, iti luai o bere, te lasai pe spate, stiai ca o sa-l bata p-ala. apoi ieseai in strada sau pe facebook ca sa te bucuri de victoria noastra. simplu, nu? era exact de ce aveam nevie ca popor: un imbatabil care sa planga cand aude imnul.

cred ca de aici panica pe care o traim de doua zile. ca nu e ca-n filme, nu se termina mereu bine. a luat si asta bataie, ne-am dus dracu. cand o mai aparea alt imbatabil de care sa ne agatam?

neobisnuinta obisnuinta

cred totusi ca nu sunt in plin proces de plafonare.

dar.

simt ca trebuie sa ma obisnuiesc cu niste lucruri ca sa pot sa reincep sa le analizez obiectiv. bariera cea mai mare in demersul meu e frica de a nu le lua ca atare. mi se pare acum tot mai mult ca oamenii renunta tot mai usor la o jucarie. dar poate ca si asta e o realitate cu care trebuie sa ma obisnuiesc. frica cu care tratam eventualitatea implicarii timpului sau a emotiei intr-un proces compromite din start potentialele beneficii ale rezultatului procesului. am impresia ca abia acum ne dau si noua dintii de lapte ai societatii de consum.

deci. trebuie sa ma obisnuiesc cu ideea ca Bucurestiul nu e un oras turistic. ca pentru asta nu am de ce sa-i cer curatenie, terase boeme, asfalt decent cu acces pt handicapati, sa nu mai existe betoniere pe sosea si copii goi care imping roabe si colecteaza fier vechi, caini vagabonzi si autobuze irespirabile.

trebuie sa ma obisnuiesc ca e de preferat sa nu stim decat sa stim, desi declarativ e invers. ca nu ne intereseaza dar cand aflam ne tulbura, ne revolta. ca „parca era mai bine inainte”, cand macar dracu’ nu stiam ca se leaga copiii cu lanturile de pat si ca mai toti securistii au o vila la munte si una la mare.

trebuie sa ma obisnuiesc ca suntem invatati nu ca ne educam. ca la noi bunul exemplu nu e urmat, noi reactionam doar la trasul de maneca si la urlatul in gura mare. si pentru ca limita e atat de puternica, reactionam cu amenintari sau direct cu pumn. in masa, in piept, in gura.

sa ma obisnuiesc ca nu e „responsabilitate”, e „interes”. singurul contraexemplu aici e in cazul parinte-copil, dar si acolo… ca nu stam in tara pentru ca suntem buni romani ci pentru ca ne e greu fara parinti sau prieteni. ca nu facem CSR ci PR. ca nu facem voluntariat ci buletts la cv.

mda. mai sunt ele si altele. dar ma obisnuiesc cu ideea.