de niste zile, saptamani cred, ma uit la seriale. de fapt, totul a inceput cand stateam intr-o noapte in pat. si mi-era bine si de bine ce mi-era am dat doo-sute-de-coco pe un lifetime subscription la un sait d-asta de vazut filme online.

mi-a sarit in ochi casa zic asa o scena. el, om de afaceri, ocupat, bursa, costume scumpe, intalniri, secretara, asistenti, nasdaq/rasdaq, u get the picture. nu mai are timp de familie, de prieteni, de bere, de tenis, de nimic. tot ce face e job-oriented; pe scurt, bani. si vine unu din senin asa si-i pune un cutit la gat. asta, bizniz-menu se caca pe el, se albeste la fata si zice: you can have anything, just let me live. i’ll give you all my money, my watch… don’t kill me. si pun pauza si ca o femeie trecuta de menopauza, incep sa vorbesc cu laptopu: da bine maaaa, plm, tu NU ai o viata, tu faci bani. si-acu ii dai lu asta tot ca sa te lase in viataaaa? mooori cu banii, da-te dreacu.

morala. de altfel, un serial prost, nu va zic care ca am auzit ca are fani si io nu ma pun rau cu masele ca-l votati pe… :| dar da, creca avem nevoie de cate un soc d-asta o data-n viata. sa-ti arate un descreierat ca tu de fapt iubesti viata, ca-ti place sa mergi descult prin iarba… sau macar ca tre sa nu mai fii asa coios la birou ca de fapt ai udat pantalonii cand ai vazut moartea cu ochii. sa recunosti sincer ca ti-e frica.

next episode.

asta e din viitor, cand o sa vedeti, o sa recunoasteti si-o sa aruncati cu o-o ca v-am zis dinainte. el afla ca are cancer, faza terminala. si na, ca omu, e trist. si merge asa pierdut printr-o parcare. si-n spatele lui, unu cu masina. claxoane, faruri, astea… si culminant: c’mon u fuck, i ain’t got all day!

morala. bun serialul. si asta o facem aproape cu totii. ii grabim, ii judecam. si daca ne-am gandi macar o secunda ca ala din fata nu mai are nimic de pierdut si se-ntoarce si iti zboara creierii… oare l-am mai claxona?

sunt elu. si mi-e frig. al dracului de frig. da cand ma stiu nu puteam sa cred ca pot sa dardai. daca mai completez vreodata un sivii, la verbul care ma defineste o sa scriu “a dardai”.

am primit o leapsa. am tinut-o cam 3 luni ca mi-a fost tare drag de ea.

e asa de cald ca vara nu s-a mai putut suporta, si-a facut bagajul si-a plecat in tarile reci. din cate o cunosc a ales Islanda. acolo nu se poate pune la umbra dupa copaci si din cand in cand mai merge la un concert Sigur Ros. acum e atat de frig ca “e asa de cald…” vreau sa vina inapoi. puteti sa luati leapsa, sa-i puneti beteala si sa va impodobiti cu ea.

uite si sms din Croatia. ultima seara de Dubrovnik. ultimele vapoare de pe terasa, ultimul gratar. la revenire detaliez. acum terminam un Merlot. noroc!

mai tineti minte cand eram mici si aveam dileme? sau na, poate voi erati puri si nu aveati… io mi-ai adus aminte cand ceea ce-mi marca existenta era daca e mai misto sa ai lantic subtire sau gros. pur si simplu nu puteam sa debalansez argumentele in favoarea unuia. intr-un fel, ala subtire era “finut”, trebuia sa se vada greu pe sub guler, ca si cum modestia maximala era “eu nu am… bine, am, dar nu vreau sa se vada (blink-blink)”. pe de alta parte, alea groase erau mai masculine, senzatia de putere fizica si financiara iti dadea buna-dispozitie dimineata iar sex-simbolismul uitatului in oglinda cand ieseai din dus era suprem. in amanunt, stiu ca era si o mare batalie intre aur si argint. pfaaa, ce de probleme mai erau in lume…

apoi dilema s-a intins ca o molima. tineti minte cand cel mai trendy lucru era sa ai cel mai mic mobil din lume? tin minte si acum un anume tip de Motorola cu clapa, printre primele in care nu mai intra toata cartele ci numai sim-ul. ala a fost moartea Startac-ului, o senzatie de telefon care devenise cultura. apoi a fost T28-ul de la Ericsson, display verde, nebunie. acum in schimb, telefoanele trebuie sa fie mari. na, internet, youtube, facebook, concerte manelistice, toate trebuie sa se vada pe un display aproape cat cel al Sportului meu alb-negru de acum vreo 20 de ani. cu masinile, cu femeile, cu apartamentele, toate ne ridica acelasi tip de dilema: mare sau mica? fetelor, voi ce ziceti?:)))

ps: n-am purtat lantic in viata mea. am avut un cap de drac la gat in perioada in care purtam tricou negru dar era pe un siret de piele. nu aruncati cu oua in narator!

am inceput weekendul spunand, asa, ca pentru mine ca “asta o sa fie un weekend pe care nici n-o sa-l simt ca fiind weekend”. si eram asa, umpic mofluz pe treaba asta, ca ma simteam obosit si a cam inceput si amr-ul pentru concediu si mai fusese si o zi plina de joi la BestFest cu Motorhezii si Moby. si cu toate astea vineri a fost chill asa, cu palarie galbena si cu mici si bere la Orbitali ca altceva n-am prea inteles din ziua aia. dar stai, a venit sambata. eeee, sambata am invatat lucruri. de iecsemplu am invatat ca Santana e Fucking Great! si ca 2 ore cu el sunt asa ca un orgasm multiplu dupa care nu te ia somnul. am mai invatat ca Jagermeister is best served chilled si ca in niciun caz nu trebuie combinat cu alte chestii care iti dau amorteala placuta la membre si filme cu pitici si pisici cu cap de tigru. mai adaugam la reteta nunta de duminica a lui “roooobul lui Dumnezeu Adriiiiian cu roooaba lui Dumnezeeeeu Madaliiina”, unde mi-am revazut una bucata coleg de generala Sorin caruia ii spuneam la masa ca, vazand lista de invitati de la intrare – Stanciu, Stroe… m-am simtit ca la catalog.

si da, a fost un weekend tare frumos. d-ala de tinut minte asa.

cand te gandesti la o plecare pana la vecinii si prietenii nostri unguri, totul pare tzac-pac, o banalitate asea. daca te gandesti ca pleci si la un concert depeche, iti spui ca sigur timpul va zbura si ca nu se poate intampla nimic rau. de altfel, nimic mai adevarat. dar abia asa vezi care sunt uimitoarele diferente intre o granita rosu-sangele eroilor – galben-spicul graului – si albastru-cerul libertatii si una care ne duce in vestul salbatic al civilizatiei salbatice.
pe scurt, rezervare apartament, cumparare bilet concert (totul online) – 10 minute.
cumparare bilet cfr – agentia externe: 100 minute.
buuun.
drumul a fost pe noapte si deci usor obositor iar faptul ca trebuia sa ne pazim bilonghingsurile 13 ore parea o eternitate. dar nu. cu Civilization jucat pe hartie, cu un joc (un singur joc) de canasta care s-a terminat dezastruos pentru Diana si cu telefoanele incarcate cu muzici, Budapest Keleti (care cred ca inseamna generic “gara”) a fost primitoare dis de dimineata cu noi.

apoi a fost o intalnire din cele de genul “asa ceva nu se intampla” cu Octavian pe care cand sa il sun ca sa ii dau punct de intalnire se facea ca era fix in fata cafenelei din care il sunam. apoi a fost un concert Depeche Mode pe care era sa il vedem de pe niste locuri din care nu am fi vazut nimic dar pe care prin iscusinta, zambet si amabilitatea stewarzilor l-am vazut din tribuna VIP:) si-a plouat, si-a fost frumos, si-am intalnit multi romani, si ne-am bucurat cand am auzit “good evening, Budapest” caci de data asta eram acolo!

si-apoi am beut, si-am mai beut si cu Irina – o romanco-dorohoio-bruxeleza care tot iesea din sistem cu weed, crack, speed si ex si-am plecat inapoi pe soare, cu poze si 8000 de forinti pusi bine pentru revenire si din care 500 au fost tare buni la intoarcere pentru o fata Ema – care venea din Copenhaga-via Budapesta – via Arad – via Timisoara – ca sa ajunga acasa in Severin ca de fapt sa mearga in vacanta in Delta.

dintre toti *regii*, pe Michael l-am prins, cu muzica lui am copilarit, la concertele lui am fost.
azi Michael Jackson a murit.

v-am zis ca mi-am luat masinaaaa???
ma rog, bine… masinuta. deci da, oficial am innebunit. dupa ea. am gasit-o pe un site si m-am gandit vreo 2-3 zile la ea dupa care am purces. sau cum ar zice americanu, am purchasit-o.
si e greu frate. e cu rodaj, cu metanol, cu aprindere, suruburi, bujii si tot felul de reglaje. dar pe de alte parte asa o sa devin eu barbat si cand o sa ma opreasca gagicile pe marginea soselei o sa ma pricep.
acum o sa ma “dau” (termen de specialitate) cuminte in parc dar sper ca in vreo luna-doua sa ne vedem pe un off-road track. trebuie sa-i gasesc un nume asa ca sugestiile sunt bine-venite. oficial o cheama Lightning Stadium, are 50 de cm si simt la degete ca e grea.
na, delectati-va cu o poza. sic!

pun postul asta la “rimembar the 90’s” ca exact asta a fost.

s-a intamplat duminica trecuta, pe 31 ale lui mai. desi incercarea organizarii e bine ascunsa in trecuturi, am pus totul la cale intr-o saptamana (asta asa, pentru doritori, sa stie cum sa-si faca timeline). am gasit o surprinzator de mare parte din colegi, si mai surprinzator a fost ca au venit. am rezervat un restaurant, am luat flori, vin (promotia ‘99 – hihi, ma si gandeam ca pentru multi ala a fost un an prost), sampanii si piscoturi si gata protocolul.

cu doua zile inainte ma uitam pe poza de la sfarsit si ma gandeam ce uratei eram:) daca so ’90s nu insemnau nimic cand eram in ei, acum mi-am dat seama de ce le zice asa. cu diriga m-am intalnit chiar in fata liceului, venea pe acelasi drum ca atunci cand ma feream de ea cu fumatul, doar ca acum ea era dupa 3 ani de pensie si eu dupa 13 de fumat. ba chiar ne-a zis ca o incearca mici emotii sa puna mana pe un catalog dupa 3 ani. am intrat in curte si apoi am urcat pe scarile din cladirea veche fara mari emotii dar cu sentimentul turistului care viziteaza un muzeu, cu camera in mana si cu puternica impresie ca a mai fost pe-acolo la un moment dat. a, e vorba de liceul Spiru Haret. apoi, ca niste micute ovine, ne-am luat locurile in banca exact acolo unde stateam acum 10 ani. cu exceptia bancilor si a unei icoane care atarna deasupra usii de la clasa, nu se schimbase nimic. m-am uitat sa vad daca mai sunt trecuti anii de domnie ai lui Vlad Tepes pe mansonul de la calorifer (o metoda unica de copiat!) dar nu mai erau. probabil il vopsisera intre timp.

ne-am strans in vreo ora, timp in care diriga s-a tot uitat pe poze de la nuntile fetelor iar noi am mai dat ture prin curte sa fumam “la liber”. colegii nu mi s-au parut schimbati cu exceptia unor verighete si a unor burtici in care fetite sau baietei asteptau cuminti sa faca liceul peste 14 ani. am avut intr-un final 5 profesori care au venit, ne-au strigat la catalog si s-au interesat de viata noastra. a, pe diriga am rugat-o cu totii sa isi bage rama de la ochelari intre dinti in timp ce rasfoieste catalogul; un tic pe care l-am tot pomenit in anii aia si la care s-a conformat razand. 

la mine a fost cam asa:

- Stanciu Traian… Traieniiicaaa, ce faci tu?

la sfarsit ne-am ras cu totii de notele si absentele din dreptul fiecaruia din catalog. apoi am fost apoi sa chefuim dar am fost cuminti, prea cuminti, ca si cum era un lucru obisnuit, o masa pe care o luam regulat impreuna intr-un interval de timp foarte scurt. am facut poze si ne-am promis reciproc ca o sa ne vedem mai des. da, la genul asta de evenimente, asa se face.

am ramas cu o impresie placuta fiind unul dintre cei care au ajutat la organizare; pentru ca a fost un eveniment care trebuia facut. am ramas cu o impresie neclara cum ca pe unii dintre colegii mei (foarte putini ce-i drept) nu i-am cunoscut mai deloc si nici n-o sa ajung sa-i cunosc. si mi-am dat seama ca, in mare, “gastile” (in sensul bun al cuvantului) raman gasti si dupa 10 ani. a noastra a fost aia care a inchis restaurantul.

ma uit si eu neputincios la ceea ce ar trebui sa fie un fenomen. o nebunie manata de iubirea pentru culori, un fanatism cauzat de istorie si jucatori emblematici, o iubire pe care unii zic ca e singura pe care n-o inseli.

bullshit.

sunt ce-i drept fidel echipei care in acest moment e pe locul 7. nu-mi aduc aminte sa fi strigat pentru alta iar faptul ca la 8 ani am primit un caiet (corespondentul unui blog/site – pentru new age) in care un elev de-al Gicului insemna toate meciurile/schimbarile/golurile/cartonasele/etc + taia orice articol de ziar in care se regasea echipa, m-a cucerit. toate astea la un loc cu o perioada in care “gloria” era in curtea ei, trofeele tot veneau, jucatorii driblau iar copiii din spatele blocului isi scriau cu pixul pe spatele tricoului “nume de legenda”.

astazi sunt dezgustat (cred ca asta-i termenul) de banii care se castiga/invart in acest sport, ma simt inselat cand ma uit la un meci si, mai rau, incep sa ma uit la un meci stiind ca voi fi inselat. patronii devin antrenori, interesele la cumparare/vanzare de jucatori se reflecta in teren si nu in strategia financiara iar antrenorii sunt un fel de ciorapi – singura pretentie sa fie ciorapi in culorile clubului. suporterii se bat prea des ca eu sa ma mai gandesc sa ma duc pe stadion, fac echipa pe unele siteuri si apoi se supara ca n-au fost ascultati, deseneaza bannere jignitoare si le sparg masinile jucatorilor care au dat in bara si nu in gol.

cu toate astea, jucatorii au gagici frumoase, masini luxoase si contracte beton. li se rupe. plus ca mai nou e un trend sa zica “trebuie sa ne gandim la viitorul nostru si sa nu mai alegem cu inima”. si uite asa, pe noi cei care nu intelegem prin fotbal “huuuooo”, “muie dinamooo”, batai si betii prin cluburi ne-ati cam pierdut pe drum.